MÒ SUGNU VIECCHJU....

(di A. Moraca)

 

Mò sugnu viecchju e pienzu,amaramente,

a ru tiempu passatu e a ru presente.

Tante sire d’Azata me ricuordu,

tanti fhatti luntani o cchjù vicini,

tante perzune,...tutti cuntadini.

Quanta miseria cc’era supra ‘a terra

e male se campava ‘ntiempu ‘e guerra !

Però,nu’ muorzu ‘e pane e ‘a fhantasia

alluntanava ra malincunia.

Avia vint’anni e ‘npiettu ‘na speranza

e mari e munti u’ d’eranu barriere,

ca lavurava ‘u juornu e ‘a notte puru

e abbiverava ‘a terra de sudure.

Aviamu poche cose sulamente,

ma ‘u core ranne,chjnu ‘e sentimientu.

Mò staju buonu,io nun me lamientu,

ca oje fhuocu e pane ‘un mi nne manca,

ma ‘a viertula chi puortu è cchjù pisante !

Mò sugnu viecchju,

‘u tiempu si nn’è jutu...

chiru chi resta,è tuttu guadagnatu.

Me sientu sulu,vorra cumpagnia,

mu stu tramontu de ‘sta vita mia

fhorra fhelice e senza nustalgia.