MÒ SUGNU VIECCHJU....
(di A. Moraca)
Mò sugnu viecchju e pienzu,amaramente,
a ru tiempu passatu e a ru presente.
Tante sire d’Azata me ricuordu,
tanti fhatti luntani o cchjù vicini,
tante perzune,...tutti cuntadini.
Quanta miseria cc’era supra ‘a terra
e male se campava ‘ntiempu ‘e guerra !
Però,nu’ muorzu ‘e pane e ‘a fhantasia
alluntanava ra malincunia.
Avia vint’anni e ‘npiettu ‘na speranza
e mari e munti u’ d’eranu barriere,
ca lavurava ‘u juornu e ‘a notte puru
e abbiverava ‘a terra de sudure.
Aviamu poche cose sulamente,
ma ‘u core ranne,chjnu ‘e sentimientu.
Mò staju buonu,io nun me lamientu,
ca oje fhuocu e pane ‘un mi nne manca,
ma ‘a viertula chi puortu è cchjù pisante !
Mò sugnu viecchju,
‘u tiempu si nn’è jutu...
chiru chi resta,è tuttu guadagnatu.
Me sientu sulu,vorra cumpagnia,
mu stu tramontu de ‘sta vita mia
fhorra fhelice e senza nustalgia.